Ce simtim cand privim stelele?
Placere, teama, smerenie, uimire, interes, curiozitate? Sau toate la un loc.. Oare de ce ne uitam la stele? Sa fie pentru ca sunt frumoase? Sau pentru ca undeva in adancul fiintei noastre stim ca suntem parte din ele, ca am fost creati din acelasi material, si ca poate in corpul nostru exista atomi din steaua pe care o privim chiar acum?
Caci suntem cu totii creati dintr-o imensa masa de materie.. Suntem „praf de stele”..
Cand privim stelele, noi facem o calatorie inapoi in timp. Viteza luminii este de 300000 de km pe secunda, iar stelele pe care le privim se afla la distante de mii, sute de mii, milioane sau chiar zece de milioane de ani-lumina. Acestea sunt distante pe care mintea umana cu greu le poate concepe sau intelege. Daca luminii reflectate sau emise de aceste stele ii trebuie sute de mii de ani sa ajunga pana la pamant, inseamna ca noi privim stelele de acum sute de mii de ani. Poate ele nici nu mai exista, sau poate ca si-au modificat pozitia intre timp. Nu putem cunoaste cu adevarat universul..e prea indepartat.. si nu privim aceleasi stele ca si stramosii nostrii..
LA STEAUA
La steaua care-a rasarit
E-o cale-atât de lunga,
Ca mii de ani i-au trebuit
Luminii sa ne-ajunga.
Poate de mult s-a stins în drum
În departari albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre.
Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie;
Era pe când nu s-a zarit,
Azi o vedem, si nu e.
Tot astfel când al nostru dor
Pieri în noapte-adânca,
Lumina stinsului amor
Ne urmareste înca.
Faptura cu neuroni 