Message

I was browsing thorugh some older emails and this is what I found:

 

Thanks for the link leading to your website.

I must say that you Romanians have got to be the people most actively interested in translating books into your mother tongue that I know of.

I think CBO Rosetta Project( www.childrensbooksonline.org) has more volunteer translators for Romanian than any other of the 40 languages we currently offer.

Given Romania’s small population, that’s really saying something about how seriously you folks take your own language and how clearly Romanian are seeking to be a players in the greater world, too.

Best luck.

Most sincerely,

Guy Chocensky, President
Children’s Books Online: The Rosetta Project
Searsport, Maine; USA

Despre ¨Povestea târfelor mele triste¨

Aceasta nu este o recenzie, ci pur și simplu impresiile mele despre prima (spre rușinea mea) carte de Gabriel Garcia Marquez pe care am citit-o. Nu și ultima.

Cărțulia asta mi-a făcut greață (nu e un diminutiv peiorativ ci strict legat de dimensiunile cărții). Da, greață. Nu îmi amintesc încă să fi simțit asta vreodată de la prima la ultima pagină. Poate asta a și fost intenția autorului.

Personajul său principal e un bărbat de 90 de ani, urât, cu aere de om rafinat, extrem de ancorat în materialitatea și carnalitatea lumii. Nu îmi place casa lui veche și prăfuită, nu îmi place rutina lui zilnică, și poate tinerețea din mine se tulbură la bătrânul ăsta ce se credea veșnic tânăr și care îi reamintește că mergem cu toții în aceeași direcție.

Omul ăsta care nu a făcut niciodata dragoste cu o femeie fără să o plăteasca oare poate exista în realitate? Se poate oare să trăiești 90 de ani fără să te fi îndrăgostit? Imposibil de imaginat pentru cineva ca mine, care s-a îndrăgostit, curat și sfios, cam dintotdeauna.

Omul ăsta e mediocru în tot ceea ce face, și poate tocmai din cauza faptului că ăi lipsește motivația dragostei. Dar se îndrăgostește la 90 de ani, de o copilă minoră, pe care nu o vede decât dormind, dar pentru a cărei prezență trebuie să plătească. Dar sentimentele lui îl transformă. Trăiește într-un dulce delir, face eforturi nemaiștiute de el pentru a-și satisface iubirea. Cât de proști și de nesăbuiți sunt oamenii când se îndrăgostesc!

Nu pot să înțeleg ce e acel lucru care ma face să mă simt dezgustată la imaginea bătrânului îmbrățișând copila goală, adormită. Doar omul ăsta nu e bătrân pe dinăuntru. E mai tânăr decât oricând…

Singurele paragrafe care m-au făcut să mă simt liniștită, care mi-au dat fiorul unui nou început și care au îmbrăcat totul într-o lumină împăciuitoare de happy ending au fost ultimele, când am uitat că el e bătrân și când am crezut pentru câteva rânduri că poate va fi posibil să trăiască pentru totdeauna, pentru că s-a îndrăgostit.

Frumusete. Coincidente. Un pic de regret

Acum vreo lună am vizitat legendarul tărâm numit Cornwall. Am auzit prima oara de el, citind Tristan si Isolda, si nu m-am gandit niciodată la acesta ca la un loc real.
Dar e adevărat! Deși atmosfera lui adormită în strigătele pescărușilor și a unduirii valurilor te cuprinde și te face să te întrebi dacă e aievea.
Ne-am oprit într-un fost sat de pescari, acum devenit locație exclusivistă de vacanță. Satul se zbate din răsputeri să rămână ceea ce a fost mereu: o adunătură de case pe locul unde oceanul și pământul au ajuns la un frumos compromis.
Un pescar în lipsă de pește în ziua aceea ne-a dus în larg și ne-a povestit de adânca lui tristețe că zona a devenit prea turistică și că balanța vieții lui precum și cea a consătenilor lui a fost profund deranjată, că satul este pustiu multe luni pe an, deoarece casele de vacanță nu sunt tentante în sezonul ploios. Și cine nu știe că ploile sunt una din cele mai cunoscute caracteristici ale Angliei?
El ne-a arătat poze cu delfini înotând în paralel cu barca lui, cu un pește gigant pe care l-a prins chiar în apele acelea, și pe care l-a prezentat în dar Reginei. În tot timpul ăsta, valurile sunt nervoase, și apa sărată ce îmi cade în văluri fine pe față, ma trezește la realitate. Sub noi sunt sute de metri de apa furioasă, rechini și cine știe ce alte creaturi neprietenoase. Dacă ne răsturnăm oare mă țin mușchii să înot până la mal?…

Întorși teferi pe uscat am privit înapoi și am mulțumit pentru toleranța apelor față de o novice ca mine.
În micul port, ne-am oprit într-un restaurant cu produse pescărești și am savurat un delicios și abundent macrou afumat. Apoi am colindat străduțele înguste ale satului. Dacă te-ai trezi acolo, fără să ști unde te afli, probabil ai crede că ești într-un sat de pe Mediterană.
Străduțele astea sunt atât de pitorești, cu casele lor zugrăvite în alb, și ușile și ferestrele vopsite în albastru marin. Dar le dă de gol scrisurile în limba engleză, atunci când treci prin fața unui magazin de înghețată sau de ciocolată sau de produse de patiserie tradiționale.

Această prezentare necesită JavaScript.

La o lună după această vizită, am citit o carte numită Remarkable Creatures, de Tracy Chevalier, a cărei acțiune are loc într-un oraș numit Lyme Regis, la 90 de mile vest de Polperro, satul pe care l-am vizitat noi. Și îmi pare foarte rău că de la Exeter nu am luat-o spre vest, să vedem orașul ăsta. E un loc de extremă importanță pentru descorperirea de fosile. Aici s-au descoperit primul ichtiosaur și primul plesiosaur, care acum se află în Muzeul de Istorie Naturală din Londra, respectiv din Paris. Când l-am văzut pe acesta din urmă la muzeu, nu m-am gandit că într-o zi voi vizita coasta jurasică a Angliei sau că voi fi atât de fascinată de femeia care l-a descoperit, Mary Anning. În ciuda faimei orașului, dobândită de pe urma romanului Persuasiune al lui Jane Austen sau Iubita locotenentului francez de J Fowles, ea rămâne figura cea mai reprezentativă pentru acest loc. Numele ei este dat unei străzi principale, iar casa ei săracă unde vindea amoniți, belemniți și cam orice fosilă din jurasic și cretacic, a devenit muzeu. Păcat ca nu avea dreptul să fie cineva pe când era în viață. Femeile aveau puține drepturi, iar serviciile ei erau la mare căutare de către faimoși oameni de știință ai vremii, dar numele ei nu apărea în dreptul descoperirilor ei, acestea erau vândute sau cedate barbaților cu bani, care le expuneau în muzee, care țineau conferințe despre ele ca și cum ei le-ar fi găsit.
Puțini oameni îi cunosc povestea acestei fete sărace care a fost lovită de fulger când era doar un bebeluș, care a supraviețuit unei monstruoase alunecări de teren care a îngropat-o cu fosilele ei dragi, și care nu s-a căsătorit niciodată, deoarece era considerată prea ciudată pentru a fi soție.
În cinstea femeilor ca ea, noi cele de astăzi ar trebui să ne folosim vocea mai des și mai puternic, să nu ne fie teamă și mai ales să nu considerăm libertarea de expresie ca pe un dat, ci ca pe un premiu mult râvnit.