Escapada de weekend

Aici in Tara Galilor, cu cat mergi mai mult spre nord sau spre vest cu atat mai pitoresc si mai „de vacanta” devine peisajul. Poate asa ni se pare noua celor ce traim in sud, langa capitala si nu departe de Anglia.

Am tras o fuga pana in vest sambata trecuta si am descoperit o comoara de hotel intr-o comoara de loc. Micul hotel are un aer mai mult englezesc decat galez. Te face sa te simti ca intr-o carte scrisa de Jane Austen, te transporta in timp. Fereastra cu grilaj de lemn, strajuita de masuta de ceai si flancata de grele perdele tapisate, masa de toaleta din lemn si faianta pictata, portelanurile alb-albastre, micul dejun englezesc, toate creeaza o atmosfera de liniste veche si simpla, dar si un aer de rafinament si bogatie. Ca sa nu mai vorbesc de privelistea verde.

Din felia asta spatio-temporala englezeasca ne-am indreptat catre Tenby, un orasel pescaresc, foarte popular in timpul verii gratie plajei sale in special. Mie imi plac si stradutele inguste, casele colorate, aduc un pic a spatiu mediteranean. Am fost surprinsa totusi de lipsa oamenilor pe strazi intr-o sambata seara, amintindu-mi ca intr-o astfel de seara in orasul meu natal s-ar afla mulat lumea la o plimbare pe strada, sau indreptandu-se spre o cafenea, restaurant sau un teatru.

Anunțuri

Frumusete. Coincidente. Un pic de regret

Acum vreo lună am vizitat legendarul tărâm numit Cornwall. Am auzit prima oara de el, citind Tristan si Isolda, si nu m-am gandit niciodată la acesta ca la un loc real.
Dar e adevărat! Deși atmosfera lui adormită în strigătele pescărușilor și a unduirii valurilor te cuprinde și te face să te întrebi dacă e aievea.
Ne-am oprit într-un fost sat de pescari, acum devenit locație exclusivistă de vacanță. Satul se zbate din răsputeri să rămână ceea ce a fost mereu: o adunătură de case pe locul unde oceanul și pământul au ajuns la un frumos compromis.
Un pescar în lipsă de pește în ziua aceea ne-a dus în larg și ne-a povestit de adânca lui tristețe că zona a devenit prea turistică și că balanța vieții lui precum și cea a consătenilor lui a fost profund deranjată, că satul este pustiu multe luni pe an, deoarece casele de vacanță nu sunt tentante în sezonul ploios. Și cine nu știe că ploile sunt una din cele mai cunoscute caracteristici ale Angliei?
El ne-a arătat poze cu delfini înotând în paralel cu barca lui, cu un pește gigant pe care l-a prins chiar în apele acelea, și pe care l-a prezentat în dar Reginei. În tot timpul ăsta, valurile sunt nervoase, și apa sărată ce îmi cade în văluri fine pe față, ma trezește la realitate. Sub noi sunt sute de metri de apa furioasă, rechini și cine știe ce alte creaturi neprietenoase. Dacă ne răsturnăm oare mă țin mușchii să înot până la mal?…

Întorși teferi pe uscat am privit înapoi și am mulțumit pentru toleranța apelor față de o novice ca mine.
În micul port, ne-am oprit într-un restaurant cu produse pescărești și am savurat un delicios și abundent macrou afumat. Apoi am colindat străduțele înguste ale satului. Dacă te-ai trezi acolo, fără să ști unde te afli, probabil ai crede că ești într-un sat de pe Mediterană.
Străduțele astea sunt atât de pitorești, cu casele lor zugrăvite în alb, și ușile și ferestrele vopsite în albastru marin. Dar le dă de gol scrisurile în limba engleză, atunci când treci prin fața unui magazin de înghețată sau de ciocolată sau de produse de patiserie tradiționale.

Această prezentare necesită JavaScript.

La o lună după această vizită, am citit o carte numită Remarkable Creatures, de Tracy Chevalier, a cărei acțiune are loc într-un oraș numit Lyme Regis, la 90 de mile vest de Polperro, satul pe care l-am vizitat noi. Și îmi pare foarte rău că de la Exeter nu am luat-o spre vest, să vedem orașul ăsta. E un loc de extremă importanță pentru descorperirea de fosile. Aici s-au descoperit primul ichtiosaur și primul plesiosaur, care acum se află în Muzeul de Istorie Naturală din Londra, respectiv din Paris. Când l-am văzut pe acesta din urmă la muzeu, nu m-am gandit că într-o zi voi vizita coasta jurasică a Angliei sau că voi fi atât de fascinată de femeia care l-a descoperit, Mary Anning. În ciuda faimei orașului, dobândită de pe urma romanului Persuasiune al lui Jane Austen sau Iubita locotenentului francez de J Fowles, ea rămâne figura cea mai reprezentativă pentru acest loc. Numele ei este dat unei străzi principale, iar casa ei săracă unde vindea amoniți, belemniți și cam orice fosilă din jurasic și cretacic, a devenit muzeu. Păcat ca nu avea dreptul să fie cineva pe când era în viață. Femeile aveau puține drepturi, iar serviciile ei erau la mare căutare de către faimoși oameni de știință ai vremii, dar numele ei nu apărea în dreptul descoperirilor ei, acestea erau vândute sau cedate barbaților cu bani, care le expuneau în muzee, care țineau conferințe despre ele ca și cum ei le-ar fi găsit.
Puțini oameni îi cunosc povestea acestei fete sărace care a fost lovită de fulger când era doar un bebeluș, care a supraviețuit unei monstruoase alunecări de teren care a îngropat-o cu fosilele ei dragi, și care nu s-a căsătorit niciodată, deoarece era considerată prea ciudată pentru a fi soție.
În cinstea femeilor ca ea, noi cele de astăzi ar trebui să ne folosim vocea mai des și mai puternic, să nu ne fie teamă și mai ales să nu considerăm libertarea de expresie ca pe un dat, ci ca pe un premiu mult râvnit.

Ce mai zi!

Am inceput calatoria noastra cum se putea mai bine: Don’t stop me now al celor de la Queen la radio, voie buna si multe glume pe drum catre Llanelli, inspre vestul Tarii Galilor, unde ne-am hotarat sa mergem la pedalat. Nu stiam noi ca in fata noastra se desfasoara  zi obsitoare dar plina de satisfactie!

Ruta pentru biciclisti a inceput dintr-un loc putin promitator,a marcat ca si kilometrul 0, iar apoi si-a facut loc printre copaci, pe malul oceanului. Kilometri intregi de ruta frumos amenajata, care se unduieste si iti ofera ceruri senine si pete de nisip auriu ca ofranda privirii.

Oceanul era la reflux si estuarul era de un calm neintrerupt decat de strigatul pescarusilor. Am ascultat linistea si ne-am bucurat ca avem puterea si sanatatea sa fim acolo.

Iar apoi am pedalat si am pedalat si am pedalat.. Si ne-am oprit ici si colo sa admiram peisajele, cu inima batand tare si inspirand miresme de iarba proaspat taiata, de flori si de apa sarata.

Nici nu ne-am dat seama cand am ajuns la capat, si noroc ca ruta era inchisa la intrarea in padure, ca altfel ne-am fi dus si mai mult si poate am fi uitat sa mai venim acasa.

Si kilometrajul ne arata 21 de kilometri dar ne-am mai invartit un pic prin parcul Pembrey, de o liniste verde si impaciuitoare, savurand o cafea spumoasa.

Si apoi ne-am dat seama ca trebuie sa ne si intoarcem… Wow! Inca 22 de kilometri, iar de data asta cu mai putine surprize, doar eram deja familiari cu peisajul.. dar nu a fost asa. A fost la fel de frumos si de interesant, soarele era catre asfintit iar culorile lumii erau diferite, pasarile erau obosite de atata cantat, iar bicicletele noastre erau prafuite.

Plimbarea asta a fost mai buna decat TV-ul, shopping-ul, bautul si dansatul la un loc, a fost o infuzie de libertate si bucurie!

Image

Această prezentare necesită JavaScript.