Despre ¨Povestea târfelor mele triste¨

Aceasta nu este o recenzie, ci pur și simplu impresiile mele despre prima (spre rușinea mea) carte de Gabriel Garcia Marquez pe care am citit-o. Nu și ultima.

Cărțulia asta mi-a făcut greață (nu e un diminutiv peiorativ ci strict legat de dimensiunile cărții). Da, greață. Nu îmi amintesc încă să fi simțit asta vreodată de la prima la ultima pagină. Poate asta a și fost intenția autorului.

Personajul său principal e un bărbat de 90 de ani, urât, cu aere de om rafinat, extrem de ancorat în materialitatea și carnalitatea lumii. Nu îmi place casa lui veche și prăfuită, nu îmi place rutina lui zilnică, și poate tinerețea din mine se tulbură la bătrânul ăsta ce se credea veșnic tânăr și care îi reamintește că mergem cu toții în aceeași direcție.

Omul ăsta care nu a făcut niciodata dragoste cu o femeie fără să o plăteasca oare poate exista în realitate? Se poate oare să trăiești 90 de ani fără să te fi îndrăgostit? Imposibil de imaginat pentru cineva ca mine, care s-a îndrăgostit, curat și sfios, cam dintotdeauna.

Omul ăsta e mediocru în tot ceea ce face, și poate tocmai din cauza faptului că ăi lipsește motivația dragostei. Dar se îndrăgostește la 90 de ani, de o copilă minoră, pe care nu o vede decât dormind, dar pentru a cărei prezență trebuie să plătească. Dar sentimentele lui îl transformă. Trăiește într-un dulce delir, face eforturi nemaiștiute de el pentru a-și satisface iubirea. Cât de proști și de nesăbuiți sunt oamenii când se îndrăgostesc!

Nu pot să înțeleg ce e acel lucru care ma face să mă simt dezgustată la imaginea bătrânului îmbrățișând copila goală, adormită. Doar omul ăsta nu e bătrân pe dinăuntru. E mai tânăr decât oricând…

Singurele paragrafe care m-au făcut să mă simt liniștită, care mi-au dat fiorul unui nou început și care au îmbrăcat totul într-o lumină împăciuitoare de happy ending au fost ultimele, când am uitat că el e bătrân și când am crezut pentru câteva rânduri că poate va fi posibil să trăiască pentru totdeauna, pentru că s-a îndrăgostit.

Frumusete. Coincidente. Un pic de regret

Acum vreo lună am vizitat legendarul tărâm numit Cornwall. Am auzit prima oara de el, citind Tristan si Isolda, si nu m-am gandit niciodată la acesta ca la un loc real.
Dar e adevărat! Deși atmosfera lui adormită în strigătele pescărușilor și a unduirii valurilor te cuprinde și te face să te întrebi dacă e aievea.
Ne-am oprit într-un fost sat de pescari, acum devenit locație exclusivistă de vacanță. Satul se zbate din răsputeri să rămână ceea ce a fost mereu: o adunătură de case pe locul unde oceanul și pământul au ajuns la un frumos compromis.
Un pescar în lipsă de pește în ziua aceea ne-a dus în larg și ne-a povestit de adânca lui tristețe că zona a devenit prea turistică și că balanța vieții lui precum și cea a consătenilor lui a fost profund deranjată, că satul este pustiu multe luni pe an, deoarece casele de vacanță nu sunt tentante în sezonul ploios. Și cine nu știe că ploile sunt una din cele mai cunoscute caracteristici ale Angliei?
El ne-a arătat poze cu delfini înotând în paralel cu barca lui, cu un pește gigant pe care l-a prins chiar în apele acelea, și pe care l-a prezentat în dar Reginei. În tot timpul ăsta, valurile sunt nervoase, și apa sărată ce îmi cade în văluri fine pe față, ma trezește la realitate. Sub noi sunt sute de metri de apa furioasă, rechini și cine știe ce alte creaturi neprietenoase. Dacă ne răsturnăm oare mă țin mușchii să înot până la mal?…

Întorși teferi pe uscat am privit înapoi și am mulțumit pentru toleranța apelor față de o novice ca mine.
În micul port, ne-am oprit într-un restaurant cu produse pescărești și am savurat un delicios și abundent macrou afumat. Apoi am colindat străduțele înguste ale satului. Dacă te-ai trezi acolo, fără să ști unde te afli, probabil ai crede că ești într-un sat de pe Mediterană.
Străduțele astea sunt atât de pitorești, cu casele lor zugrăvite în alb, și ușile și ferestrele vopsite în albastru marin. Dar le dă de gol scrisurile în limba engleză, atunci când treci prin fața unui magazin de înghețată sau de ciocolată sau de produse de patiserie tradiționale.

Această prezentare necesită JavaScript.

La o lună după această vizită, am citit o carte numită Remarkable Creatures, de Tracy Chevalier, a cărei acțiune are loc într-un oraș numit Lyme Regis, la 90 de mile vest de Polperro, satul pe care l-am vizitat noi. Și îmi pare foarte rău că de la Exeter nu am luat-o spre vest, să vedem orașul ăsta. E un loc de extremă importanță pentru descorperirea de fosile. Aici s-au descoperit primul ichtiosaur și primul plesiosaur, care acum se află în Muzeul de Istorie Naturală din Londra, respectiv din Paris. Când l-am văzut pe acesta din urmă la muzeu, nu m-am gandit că într-o zi voi vizita coasta jurasică a Angliei sau că voi fi atât de fascinată de femeia care l-a descoperit, Mary Anning. În ciuda faimei orașului, dobândită de pe urma romanului Persuasiune al lui Jane Austen sau Iubita locotenentului francez de J Fowles, ea rămâne figura cea mai reprezentativă pentru acest loc. Numele ei este dat unei străzi principale, iar casa ei săracă unde vindea amoniți, belemniți și cam orice fosilă din jurasic și cretacic, a devenit muzeu. Păcat ca nu avea dreptul să fie cineva pe când era în viață. Femeile aveau puține drepturi, iar serviciile ei erau la mare căutare de către faimoși oameni de știință ai vremii, dar numele ei nu apărea în dreptul descoperirilor ei, acestea erau vândute sau cedate barbaților cu bani, care le expuneau în muzee, care țineau conferințe despre ele ca și cum ei le-ar fi găsit.
Puțini oameni îi cunosc povestea acestei fete sărace care a fost lovită de fulger când era doar un bebeluș, care a supraviețuit unei monstruoase alunecări de teren care a îngropat-o cu fosilele ei dragi, și care nu s-a căsătorit niciodată, deoarece era considerată prea ciudată pentru a fi soție.
În cinstea femeilor ca ea, noi cele de astăzi ar trebui să ne folosim vocea mai des și mai puternic, să nu ne fie teamă și mai ales să nu considerăm libertarea de expresie ca pe un dat, ci ca pe un premiu mult râvnit.

Parerea mea despre ~Sophie’s World~

Cu mult entuziasm mi-am comandat de pe e-bay aceasta carte, despre care am auzit numai lucruri bune. Cu si mai mult entuziasm am sarit de pe scaun cand am auzit cartea cazand pe podea. Yes!!! Am mirosit-o, am studiat-o, si am inceput sa o citesc…

O lectura foarte placuta si usoara, ca prima impresie, dar stai putin, uite ca te si invata despre filosofie! Da, aceasta carte e practic un manual de filosofie care pe alocuri pare ca e povestit in mod simplistic, dar mai tarziu autorul pare sa uite ca aceasta istorie a filosofiei ii este povestita Sophiei, un copil, si intra in termeni mult prea complicati si idei mult prea complexe, incat e foarte putin credibil faptul ca Sophie intelege mare lucru. Si nu numai ca intelege fata, dar si retine in detaliu, si lucrul asta ma enerveaza, ca eu nu retin toate amanuntele, si sunt frustratata ca un copil poate fi mai destept ca mine. Ma enerveaza si sarcasmul si obraznicia Sophiei pe alocuri, care nu sunt sanctionate ( eu fiind un copil foarte cuminte si respectuos).

Mi-a placut foarte tare partea cu filosofia antica, absolut fascinant, si spre rusinea mea nu as putea sa povestesc in detaliu despre ce e vorba, desi atunci cand citeam cartea ma simteam enorm de inspirata si inteleapta si emanam citate din Aristotel si Platon. Dintr-un motiv oarecare, nu imi mai amintesc mare lucru. Si acel motiv e probabil faptul ca Jostein Gaarder mi-a oferit mult mult prea multe detalii, cand creierul meu era pregatit pentru o poveste, pentru fictiune si doar referinte filosofice! Apreciez intentia lui de a aduce filosofia pe farfuria omului de rand, ce nu are habar de ea, si nici nu a fost vreodata interesat de ea. O apreciez, deoarece stiu ca acest om nu va pune niciodata mana pe o carte de filosofie, cel putin nu de bunavoie. Si practic, ce face Jostein Gaarder cu noi? Ne pacaleste, ne face sa credem ca vom citi o poveste ce se invarte in jurul unei fete, dar nici gand! El ne prinde in plasa unui mister filosofic si a metatextului, ne ameteste bine, si poate oamenii mai destepti ca mine se prind mai repede de faptul ca autorul foloseste metatextul si relatia autor-personaj pentru a ilustra anumite viziuni filosofice si pentru a face aluzie la existenta unei Fiinte supreme ce conduce Universul. Foarte inteligent! Chiar imi place ce face Gaarder aici, dar vai ce m-am mai plictisit de la o vreme, chiar nu mai voiam sa aud de filosofie! Si am abandonat cartea, spre rusinea mea si a neuronilor mei. Poate a fost de vina si faptul ca am citit-o calatorind, si aceasta nu e o carte de tren/autocar/avion, ci o carte de citit cu toate simturile si toti porii creierului deschisi. Si asta am sa fac. Azi iau cartea o scutur de praf, o miros, si re-incep sa o citesc…