Despre ¨Povestea târfelor mele triste¨

Aceasta nu este o recenzie, ci pur și simplu impresiile mele despre prima (spre rușinea mea) carte de Gabriel Garcia Marquez pe care am citit-o. Nu și ultima.

Cărțulia asta mi-a făcut greață (nu e un diminutiv peiorativ ci strict legat de dimensiunile cărții). Da, greață. Nu îmi amintesc încă să fi simțit asta vreodată de la prima la ultima pagină. Poate asta a și fost intenția autorului.

Personajul său principal e un bărbat de 90 de ani, urât, cu aere de om rafinat, extrem de ancorat în materialitatea și carnalitatea lumii. Nu îmi place casa lui veche și prăfuită, nu îmi place rutina lui zilnică, și poate tinerețea din mine se tulbură la bătrânul ăsta ce se credea veșnic tânăr și care îi reamintește că mergem cu toții în aceeași direcție.

Omul ăsta care nu a făcut niciodata dragoste cu o femeie fără să o plăteasca oare poate exista în realitate? Se poate oare să trăiești 90 de ani fără să te fi îndrăgostit? Imposibil de imaginat pentru cineva ca mine, care s-a îndrăgostit, curat și sfios, cam dintotdeauna.

Omul ăsta e mediocru în tot ceea ce face, și poate tocmai din cauza faptului că ăi lipsește motivația dragostei. Dar se îndrăgostește la 90 de ani, de o copilă minoră, pe care nu o vede decât dormind, dar pentru a cărei prezență trebuie să plătească. Dar sentimentele lui îl transformă. Trăiește într-un dulce delir, face eforturi nemaiștiute de el pentru a-și satisface iubirea. Cât de proști și de nesăbuiți sunt oamenii când se îndrăgostesc!

Nu pot să înțeleg ce e acel lucru care ma face să mă simt dezgustată la imaginea bătrânului îmbrățișând copila goală, adormită. Doar omul ăsta nu e bătrân pe dinăuntru. E mai tânăr decât oricând…

Singurele paragrafe care m-au făcut să mă simt liniștită, care mi-au dat fiorul unui nou început și care au îmbrăcat totul într-o lumină împăciuitoare de happy ending au fost ultimele, când am uitat că el e bătrân și când am crezut pentru câteva rânduri că poate va fi posibil să trăiască pentru totdeauna, pentru că s-a îndrăgostit.

Anunțuri

Frumusete. Coincidente. Un pic de regret

Acum vreo lună am vizitat legendarul tărâm numit Cornwall. Am auzit prima oara de el, citind Tristan si Isolda, si nu m-am gandit niciodată la acesta ca la un loc real.
Dar e adevărat! Deși atmosfera lui adormită în strigătele pescărușilor și a unduirii valurilor te cuprinde și te face să te întrebi dacă e aievea.
Ne-am oprit într-un fost sat de pescari, acum devenit locație exclusivistă de vacanță. Satul se zbate din răsputeri să rămână ceea ce a fost mereu: o adunătură de case pe locul unde oceanul și pământul au ajuns la un frumos compromis.
Un pescar în lipsă de pește în ziua aceea ne-a dus în larg și ne-a povestit de adânca lui tristețe că zona a devenit prea turistică și că balanța vieții lui precum și cea a consătenilor lui a fost profund deranjată, că satul este pustiu multe luni pe an, deoarece casele de vacanță nu sunt tentante în sezonul ploios. Și cine nu știe că ploile sunt una din cele mai cunoscute caracteristici ale Angliei?
El ne-a arătat poze cu delfini înotând în paralel cu barca lui, cu un pește gigant pe care l-a prins chiar în apele acelea, și pe care l-a prezentat în dar Reginei. În tot timpul ăsta, valurile sunt nervoase, și apa sărată ce îmi cade în văluri fine pe față, ma trezește la realitate. Sub noi sunt sute de metri de apa furioasă, rechini și cine știe ce alte creaturi neprietenoase. Dacă ne răsturnăm oare mă țin mușchii să înot până la mal?…

Întorși teferi pe uscat am privit înapoi și am mulțumit pentru toleranța apelor față de o novice ca mine.
În micul port, ne-am oprit într-un restaurant cu produse pescărești și am savurat un delicios și abundent macrou afumat. Apoi am colindat străduțele înguste ale satului. Dacă te-ai trezi acolo, fără să ști unde te afli, probabil ai crede că ești într-un sat de pe Mediterană.
Străduțele astea sunt atât de pitorești, cu casele lor zugrăvite în alb, și ușile și ferestrele vopsite în albastru marin. Dar le dă de gol scrisurile în limba engleză, atunci când treci prin fața unui magazin de înghețată sau de ciocolată sau de produse de patiserie tradiționale.

Această prezentare necesită JavaScript.

La o lună după această vizită, am citit o carte numită Remarkable Creatures, de Tracy Chevalier, a cărei acțiune are loc într-un oraș numit Lyme Regis, la 90 de mile vest de Polperro, satul pe care l-am vizitat noi. Și îmi pare foarte rău că de la Exeter nu am luat-o spre vest, să vedem orașul ăsta. E un loc de extremă importanță pentru descorperirea de fosile. Aici s-au descoperit primul ichtiosaur și primul plesiosaur, care acum se află în Muzeul de Istorie Naturală din Londra, respectiv din Paris. Când l-am văzut pe acesta din urmă la muzeu, nu m-am gandit că într-o zi voi vizita coasta jurasică a Angliei sau că voi fi atât de fascinată de femeia care l-a descoperit, Mary Anning. În ciuda faimei orașului, dobândită de pe urma romanului Persuasiune al lui Jane Austen sau Iubita locotenentului francez de J Fowles, ea rămâne figura cea mai reprezentativă pentru acest loc. Numele ei este dat unei străzi principale, iar casa ei săracă unde vindea amoniți, belemniți și cam orice fosilă din jurasic și cretacic, a devenit muzeu. Păcat ca nu avea dreptul să fie cineva pe când era în viață. Femeile aveau puține drepturi, iar serviciile ei erau la mare căutare de către faimoși oameni de știință ai vremii, dar numele ei nu apărea în dreptul descoperirilor ei, acestea erau vândute sau cedate barbaților cu bani, care le expuneau în muzee, care țineau conferințe despre ele ca și cum ei le-ar fi găsit.
Puțini oameni îi cunosc povestea acestei fete sărace care a fost lovită de fulger când era doar un bebeluș, care a supraviețuit unei monstruoase alunecări de teren care a îngropat-o cu fosilele ei dragi, și care nu s-a căsătorit niciodată, deoarece era considerată prea ciudată pentru a fi soție.
În cinstea femeilor ca ea, noi cele de astăzi ar trebui să ne folosim vocea mai des și mai puternic, să nu ne fie teamă și mai ales să nu considerăm libertarea de expresie ca pe un dat, ci ca pe un premiu mult râvnit.

Ce mai zi!

Am inceput calatoria noastra cum se putea mai bine: Don’t stop me now al celor de la Queen la radio, voie buna si multe glume pe drum catre Llanelli, inspre vestul Tarii Galilor, unde ne-am hotarat sa mergem la pedalat. Nu stiam noi ca in fata noastra se desfasoara  zi obsitoare dar plina de satisfactie!

Ruta pentru biciclisti a inceput dintr-un loc putin promitator,a marcat ca si kilometrul 0, iar apoi si-a facut loc printre copaci, pe malul oceanului. Kilometri intregi de ruta frumos amenajata, care se unduieste si iti ofera ceruri senine si pete de nisip auriu ca ofranda privirii.

Oceanul era la reflux si estuarul era de un calm neintrerupt decat de strigatul pescarusilor. Am ascultat linistea si ne-am bucurat ca avem puterea si sanatatea sa fim acolo.

Iar apoi am pedalat si am pedalat si am pedalat.. Si ne-am oprit ici si colo sa admiram peisajele, cu inima batand tare si inspirand miresme de iarba proaspat taiata, de flori si de apa sarata.

Nici nu ne-am dat seama cand am ajuns la capat, si noroc ca ruta era inchisa la intrarea in padure, ca altfel ne-am fi dus si mai mult si poate am fi uitat sa mai venim acasa.

Si kilometrajul ne arata 21 de kilometri dar ne-am mai invartit un pic prin parcul Pembrey, de o liniste verde si impaciuitoare, savurand o cafea spumoasa.

Si apoi ne-am dat seama ca trebuie sa ne si intoarcem… Wow! Inca 22 de kilometri, iar de data asta cu mai putine surprize, doar eram deja familiari cu peisajul.. dar nu a fost asa. A fost la fel de frumos si de interesant, soarele era catre asfintit iar culorile lumii erau diferite, pasarile erau obosite de atata cantat, iar bicicletele noastre erau prafuite.

Plimbarea asta a fost mai buna decat TV-ul, shopping-ul, bautul si dansatul la un loc, a fost o infuzie de libertate si bucurie!

Image

Această prezentare necesită JavaScript.

Fructe de mare și risotto cu brânză albastră

Nu mă laud că sunt bucătăreasă bună, dar consider că fac mâncare cel puțin comestibilă. Aș dori să împărtășesc o rețetă simplă și incredibil de delicioasă.

Pofteam fructe de mare de o vreme lungă dar soțul nu se prea dă în vânt după așa ceva, în ciuda faptului că e născut și crescut lângă ocean. Gusturile sunt niște treburi foarte ciudate…

rețeta constă dintr-un cocktail de fructe de mare – scoici (cu sau fără cochilii), creveți (decorticați), inele de calamar – și niște legume nepretențioase. Rețeta se vrea italienească, deci este foarte sănătoasă și plină de arome proaspete. Ai nevoie de vreo două roșii bine coapte, de o ceapă albă, de vreo doi căței de usturoi, busuioc proaspăt și mai sus menționatele fructe de mare. Legumele, tăiate în buați mai mari sau mai mici, după preferință, se călesc în niște ulei de măsline pentru aprox 2 min, după care se adaugă fructele de mare și se mai călesc pentru înca aprox 5 minute. Dacă vă place, adăugați un pic de sare și piper negru măcinat. La servire, stropiți cu suc proaspăt de lămâie și cu frunze de busuioc.

 

Orezul îl faceți al italiano 😀 Căliți niște praz și ceapă în ulei de măsline pt 2min, după care adăugați orezul și îl amestecați cu uleiul și prazul, pentru a-l căli pentru 2 minute, după care adăugați apă cu delikat de legume, cât să îl acopere. Când lichidul se evaporă, mai adăugați câte puțin, și tot așa, până este fiert. Orezul trebuie să fie cremos, și umed. Mie nu îmi place foarte umed, deci fiecare face cum vrea. La sfârșit adăugați ingredientul care face acest orez așa de special – brânză cu mucegai, de care vreți voi. Eu am pus gorgonzola, ca din-aia am avut în frigider, și ca e foarte cremoasă și se topește fain-frumos.

 

E atât de simplu! Nici nu durează mult și e mult mai ieftin decât dacă mergeți la restaurant să serviți același fel de mâncare. Poftă bună, că eu am avut din plin și am devorat totul în vreo 5 minute!

Imagei

Drumeție de sâmbătă

Tot ne-am gândit noi unde să mergem ieri, iar printre opțiunile noastre au fost Stonehenge + Salisbury, dar nu prea am avut chef să conducem peste o suta de mile doar ca să fotografiem pietrele alea pierdute în câmp, și să și plătim pt asta. Știu că sună urât, deoarece e unul din punctele cele mai importante ale țării, dar eu simt ca pot trăi fără să le văd. Așa că ne-am dus într-o vizită de recunoaștere în Bath, un pic mai aproape, un oraș cu băi termale rămase de la romani, dar bineințeles modernizate.

Orașul este foarte frumos, dar incredibil de uniform. Toate clădirile sunt construite din aceeași piatră albă specifică, iar cele mai moderne din materiale cât mai asemănătoare, așa că e ușor să te pierzi.
Din păcate nu am putut să ne îmbăiem în apele termale, o lăsăm pe mai târziu, cand el se va simți mai bine.

Atmosfera orașului e atmosferă de loc cu oameni bogați. Clădiri mari și vechi, arhitectură georgiană, piatra de Bath, și Royal Crescent, probabil construit cu Colosseum-ul roman în gând, și pe care nu l-am văzut din cauză ca satnav-ul nostru este un mare prost!
Orașul are peste o sută de porci colorați împrăștați prin oraș, niște sculpturi destul de amuzante, și inutile, dar cică au ceva de-a face cu originile orașului. Mie mi se par kitsch-oase..

Am văzut și Bath Abbey, dar numai la exterior, pt că mi se pare absolut ridicol să trebuiască să plătești să intri într-o biserică, și Pulteney Bridge peste râul Avon, și am vrut să ne dăm cu barca pe râu dar vremea era cam…britanică.

Orașul e aglomerat de turiști veniți la băi, sau veniți pe urmele lui Jane Austen, care a trăit în Bath pentru o perioadă, după ce tatăl său a decis să se pensioneze. Mi-ar fi plăcut să vad acele străzi așa cum erau ele pe vremea ei, cu trăsuri trase de cai, cu doamne și domni eleganți, la pas lejer, într-o sâmbătă după-amiază…

French Comedian Making Jokes about Romanians

Not long ago, I listened to the Romanian news and they were talking about this French comedian, Jamel Debouzze, who thought it appropriate, or probably didn’t think at all when he made a racist joke about Romanians. He said that the French national football team should have a Romanian coach, who would say „I beg you please give me the ball, it’s for my poor children”.

I think this is in bad taste, but it also proves how little this person knows about Romania. If he had any clue, he would probably know a bit more about the origin of the people begging on the streets of Paris, about how most Romanians have a great work ethic, high moral standards, and many of us actually study at the best universities in Paris. Also if he had a clue, he would know that one of the prime spots in Paris, that attracts millions of visitors every year, is dedicated to a Romanian – Constantin Brancusi. If he had a clue, he would know that the kneeling statue in the Madeleine metro station was made by Brancusi, and no, it doesn’t represent a beggar, but it’s a personification of the act of praying. And the same Brancusi has decorated the Montparnasse cemetery in Paris with a sculpture – The Kiss. And if he took the time to learn something about Romanians, he would probably know that one of our greatest poets – Mihai Eminescu – has a statue in Paris, next to the Orthodox Church on the Jean de Beauvais street.

Oh, and since he’s an actor, he’s probably heard of the great playwright Eugen Ionescu, also a Romanian, who lived in Paris, who’s one of the greatest representatives of the theatre of the absurd and whose plays have been played in Paris for over 50 years.

And this man definitely doesn’t know that the Eiffel tower, the most famous of the Parisian monuments, is made of Romanian steel. Yes, Romanian.

What also upsets me is how irresponsible people like him are. It’s unbelievable how little they care about the responsibility they have as public persons. They are on TV or on the radio, delivering opinions to millions of people, surely they should think at least twice before they launch such statements. They are popular people, and the public tends to believe them and assimilate their attitudes, so they should take greater care when it comes to words.

I’ve always believed in the principle „don’t talk about something if you don’t know anything about it”. It just saves you looking like an ignorant fool.

And what gobsmacked me the most is that this comes from a Marrocan guy who lives in France, and I’d expect more open mindness from such a person. But well..

facebook.com/Lavinia.Spargo.Accessories